ION NICOLESCU – POETUL REBEL
AL CENACLULUI „AL. SAHIA”

La doar 18 ani, viitorul poet Ion Nicolescu pare să fi dat mari bătăi de cap celor care aveau sub vizor activitatea membrilor Cercului literar „Al. Sahia”, condus o bună vreme de ing. Gheorghe Ceauşu, un inimos animator cultural buzoian al anilor ’60.
Una din „isprăvile” tânărului poet rebel Ion Nicolescu este consemnată în Caietul literar nr. 2 din octombrie 1961, o broşurică dactilografiată pe foiţă subţire, din al cărui sumar amintim:
- Gh. Ceauşu – poezia „Lenin”;
- N. Stancu - „Cerul e senin” (proză);
- Gh. Istrate – un grupaj de versuri intitulat „Inima Bărăganului”;
- Mihai Boghiţoi – M-am născut în iarnă (versuri);
- Constantin Nancu – „Ciuta” (versuri);
Caietul se încheia cu un soi de raport de activitate prin care se analiza activitatea membrilor cercului literar „Al. Sahia”, pe luna octomrie a anului 1961, din care desprindem câteva aprecieri ale ing. Gh. Ceauşu: „În cele patru şedinţe care s-au ţinut în cursul lunei octombrie – săptămânal, miercurea la 18,30 – s-au cetit 14 poezii şi 3 lucrări în proză. Poeziile au fost semnate de Elena Pruia, N. Manolescu, Ion Nicolescu şi Gh. Istrate, iar lucrările în proză de Mircea Ichim şi Nicolae Stancu. Contribuţii preţioase au adus în discuţiile purtate tovarăşii: Dumitru Nistorescu, C. Nancu, Eugenia Costea, M. Boghiţioi şi Gh. Ceauşu.” Ieşirile în teren al cenacliştilor sunt şi ele semnalate astfel: „Tot în cursul lunei octombrie s-a prezentat la staţia de radioficare o emisiune de versuri originale şi s-a făcut o ieşire în teren la căminele culturale din comunele Padina şi Căldărăşti.”
După caracterizările pozitive privind prozele semnate de N. Stancu şi îndemnurile încurajatoare la adresa poeziilor semnate de „un tânăr ţăran muncitor, Ion Minculeţ”, din Niculeşti, o localitate de pe Valea Slănicului, atenţia se îndreaptă spre junele aspirant la muza poeziei, Ion Nicolescu, care face parte discordantă de ceilalţi membri ai cenaclului ale căror lucrări se situează „în cadrul literaturii categoric militante”.
De altfel, opiniile cenacliştilor despre lucrările acestuia se rezumă la următoarele: „Ultimele poezii citite de Ion Nicolescu au fost aspru criticate de membrii cercului. Mesajul adus de versurile lui, dacă se poate vorbi de un mesaj, este al unui suflet bolnav, desprins de realitatea înconjurătoare. Ermetice şi uneori cenuşii, versurile nu au nimic comun cu literatura pe care oamenii muncii o cer de la un tânăr scriitor. În plus, atitudinea de respingere grosolană a îndrumărilor ce i s-au dat constituie un fapt deosebit de îngrijorător.”
Desigur, viitorul autor al numeroaselor volume de poezie, poet cu largă rezonanţă în literatura română, se va zbate între versul de sorginte populară şi un suprarealism ciudat, cu efecte notabile”.
Iar faptul consemnat nu a fost decât o filă de istorie literară.


Viorel Frîncu

Poeme Ion Niculescu

Cântul XII

urmează-mă aşa cum sunt
nebun şi singur ca un sfânt
rămâi acolo unde eşti
în ochii mei nepământeşti
a fost aşa să ne lovească
cu mâna sa dumnezeească
o clipă-n care ne-am uitat
în dumnezeu adevărat
în bietul trăgător de sfori
care ne-aruncă tuturor
un vis mai mare sau mai mic
din tolba sa cu mult nimic

Cântul XIX

miroase-a sarmale peste munţii Carpaţi
miroase de-ţi vine să mori
de-ţi vine aşa să te-ntinzi peste munţii Carpaţi
ca un aer nepieritor
şi-ţi mai vine să plângi peste munţii Carpaţi
până la ultima picătură
poate că munţii aceştia Carpaţi
sunt sufletul nostru la gură

Cântul XXV

ţara noastră-i ţara noastră
dulce pajişte albastră
aripă sculptată-n dor
de lumina ochilor
dacă-i dor nu-l stingi cu apă
dacă-i timp nu-l poţi întrece
dacă-i gând nu-l poţi străbate
noi suntem români
noi suntem români ca brazii
noi suntem români ca grâul
noi suntem români ca focul
noi suntem români
ţara noastră e a noastră
vârf de jale şi de dor
dulce arşiţă albastră
ca lumina ochilor

Cântul XXXII


alcool absurd de cantilenă
suavul cerbere va bea
cabriolete fumegânde
în uniformă de cafea
la defilarea tristei spade
un clopot magic colorat
ecou viorii pasagere
orgoliul verii s-a visat
de-atâtea ori prind sarcofage
robe serafice de dinţi
erai naiv ca o gondolă
pe buza ochilor arginţi
acum te duci cocor albastru
albastra lume te săgeată
frumos pe frunze de siliciu
doarme o lebădă fregată
doarme un ochi de becaţână
pe geana sufletului fals
în praful vesel al tăcerii
acordă lâna timpul vals
o clipă cât mai eşti puternic
trandafiriu şi pitoresc
adormi şi tu într-o oglindă
de spadasin să adumbresc
ne vor privi cochilii mute
vagabondând un ros penaj
dar cine poate să ne smulgă
acest al morţii tatuaj

Cântul LXII

poeţii nu sunt mercenari
şi nu-i vei cumpăra la piaţă
fiindcă ei nu sunt mercenari
ei de la moarte cer doar viaţă
câţi au murit nebuni şi tineri
atâţia câţi au fost poeţi
dac-au murit nebuni şi tineri
trecând prin moarte cu dispreţ
exist-o punte de dulceaţă
între poeţi şi omenire
şi toţi poeţii se răsfaţă
trecând-o în închipuire

Cântul LXXX

eu ştiu ce-i o odă şi când a-nceput
dar odele vin de la sine
aşa cum eu însumi şi de bună voie
m-am ridicat din mulţime
poeţii-s omagiul acestei planete
pe care se-ntâmplă şi crime
pe care se-ntâmplă şi altceva
decât generoase fapte de rime
popoarele lumii fac mari sacrificii
şi-şi pot permite să aibă poeţi
să nu pierdem timpul cu false discuţii
toţi oamenii sunt nişte poeţi




Cântul LXXXI

o bizantini ce bine
vă ştiu afrodisi
ce gratis vă distrează
o lumânare gri
dacă o fac de oaie
mă înţelegeţi vai
şi vă-nchinaţi la lâna
ce am adus din rai
iar mie-mi pasă raiul
ca iadul şi melasa
de-aş fi un fur ca furii
fura-i-aş morţii coasa
ci ne jucăm de-a oaia
aprindem lumânări
când vom muri rămâne-or
în urmă-mbrăţişări
ci tot parfum rotund e
ermetic şi chilim
atât suntem de lanţuri
că nu ne despărţim

Cântul LXXXII

marmura marmura marmura
suflet al gândului pare
nu suntem nu suntem oare
lebede lebede lebede
rece şi clar ne desparte
marmura marmura marmura
lebede lebede lebede
cară viaţa în moarte
lebede lebede lebede
nu înjosiţi nu smintiţi
marmura marmura marmura
marmura marmura marmura
nu gândiţi nu muriţi
lebede lebede lebede

Elegia

mă cunoaşteţi lume
ăla-s care scrie
ăla ce-ndulceşte
lemnul de sicrie
ăla ca deşertul
şi ca arabescu
suflet de cămilă
super escu
fac negoţ cu moartea
ochii mei sunt hoţii
care fură fluturi
din neantul nopţii
ăla spânzuratul
teatrul de paiaţe
de-un simbol de paie
gata să se-agaţe
ăla cu iluzii
trist antropofag
sunt sătul de oameni
şi mă cam retrag
mi-am trăit mumia
şi cred că-i firesc
cu o crizantemă
să vă mulţumesc
am iubit odată
marea şi mareea
m-am ales cu sarea
şi cu de aceea
scriu aceste rânduri
şi vă las cu bine
nu ştiu ce-o să faceţi
însă fără mine
fără ca deşertul
şi ca arabescu
suflet de cămilă
eu superescu







Cântul LXXXVI

cum poţi să treci
tu pe Calea Victoriei
cum poţi să bei cafea liniştit
când alt om ca tine
pe-aceeaşi planetă
poate-i bolnav
poate-i nefericit
un om ţine-o floare în dinţi
toată viaţa
şi cel mai moral dintre lucruri
e viaţa
şi cea mai frumoasă poveste e viaţa
pe care-o-nvăţăm cât trăim
pe de rost